de Andru Nenciu
OCTOMBRIE 1998. Am cunoscut-o pe la 18 ani și un pic, când portarul Facultății în care devenisem colegi ne trântea ușa-n nas. „E 8 fără un sfert, abia la fără cinci vă las să intrați”. Bătrânul avea aplomb. Și era mândru nevoie mare când își bomba pieptul. Deținea centura neagră în descuiatul ușilor și descrețitul frunților și nu-i scăpa nicicând din mână șiragul cu 99 de chei. Pe noi ne recunoștea după „flanel”. Așa ne identifica el: „Voi, în flanelele alea, sunteți din Anul I”. Flanel, jachetă, cămașă sau tricou, pentru el toate erau la fel. Teo era punctuală. Era punctuală chiar și atunci când șoferii de pe 123 sau 135 își puneau în gând să rămână cu o canistră plină. Își planifica să ajungă în timp la seminarul de la 8 fix și nu-l rata vreodată. Urca în pas vioi scările late, cu o mapă neagră la piept, până la etajul al treilea.
Pe seminarist îl alintam Lupu’. Aducea cu personajul negativ din „No zaiets, no pagadi”, dar ne capta interesul cu o voce blândă. Teo parcă le sorbea cuvintele profesorilor și își încorda auzul mai ales la cursurile de fotojurnalism. Avea aproape 19 ani și energia unui copil de 9. Nu lipsea de la niciun curs. Nici când orarul cu ferestre ne obliga să ne petrecem timpul la un restaurant de dincolo de drum, denumit ciudat „La Pega”. Și nici când nevoia de un prânz variat ne trimitea în „bomba” facultății, la parter, într-un loc în care friteuza cu ulei rânced încă mai scotea cartofi prăjiți cu gust. Cam așa s-au derulat primele întâlniri ale Teodorei cu jurnalismul.
Teo a continuat să fie prezentă la toate orele și după ce s-a angajat. La Prima TV, apoi la Adevărul. Și-a respectat meseria și s-a hrănit cu agitația de pe stadioane și din sălile de sport.
Era pasionată de poezie și nu rata meciurile echipei Rapid.
Radia de fericire, pe holurile facultății, fluturând poza cu Ronaldinho precum diploma de absolvire, și nici nu ne lăsa să ne punem amprentele pe comoara ei, 10×15, fotografia cu „Dințosul’ lui PSG. Când nenorocirile au dat buzna în viața ei, și-a purtat cu demnitate necazurile și a fluierat în loc să plângă.
S-a implicat în proiecte artistice și literare și a continuat să colecționeze pinguini de toate mărimile, de la Small la XXL.
MAI 2015. Timpul a trecut și colega mea de an și-a găsit mereu puterea de a se bucura de frumusețile vieții. Nu și-a pierdut nicicând entuziasmul. Reporter frenetic, editor cu atenție de arheolog și fotoreporter dedicat până în vârful unghiilor, Teo avea să-mi mărturisească, peste timp, la un eveniment Red Bull Wings for Life pe care l-a acoperit fără cusur pentru sport.ro, că și-a găsit mereu resursele de a o lua de la capăt. Cum? Și prin libertate. Libertatea pe care a simțit-o în apă, în bazin sau purtată de valurile mării. Pentru că Teo iubea natația și tot ce ține de natație. Pentru că Teo a făcut înot de performanță. Pentru că o somitate din sportul românesc i-a dictat mereu ritmul și a provocat-o pe culoarul de înot. O personalitate care i-a devenit prietenă.
9 NOIEMBRIE 2015. Cu sufletele amputate de durere, apropiații încasează vestea fix în inimă. Foștii colegi de facultate primesc pe Facebook unicul mesaj pe care nu ar fi vrut să-l citească vreodată, iar fratele Teodorei scrie: „Vreau ca începând de azi să zâmbim. Să ne bucurăm de viață”. În redacția sport.ro scaunul din colțul din dreapta se învârte în gol, iar un coleg și prieten, cu toate cuvintele la el în general, își mai găsește cu greu câteva în momentul în care sună să-mi transmită ceva. Undeva, în Constanța, Beatrice Câșlaru privește ca prin sticlă.
„Să știi că nu pot să vorbesc despre Teo, mă doare prea tare. Sunt furioasă, vreau să aflu ce s-a întâmplat acolo, pentru că azi Teo nu mai e…”, mă întâmpină medaliata cu argint și bronz de la JO din Sydney. Furtuna din sufletul marii campioane de la 200 m mixt și 400 m mixt se domolește treptat.
„Ne-am cunoscut pe marginea bazinului… știi cum e la noi, la natație. Ea a văzut în mine idolul, ceea ce tinerii de azi nu mai au. Ea m-a avut pe mine… A făcut înot de performanță. Era o fată modestă și cu bun simț. Ne-au legat multe pasiuni, dar înotul a fost cea mai mare. Apoi BMW-ul, ciocolata vegană și ceaiurile”, zâmbește trist maestra emerită a sportului. Brăileanca în vârstă de 40 de ani face parte din grupul select al marilor valori din natația românescă. Cu Teo se înțelegea din priviri și discuta la telefon de la des spre foarte des. „M-a chemat și la Wings for Life, dar soțul meu, Edy, era operat pe coloană și mă aflam alături de el”. Între Beatrice și Teo s-a cimentat în timp o prietenie sinceră, iar atitudinea dătătoare de speranță a jurnalistei de la ProTV și sport.ro a determinat-o pe fosta înotătoare să-și stabilească, după retragere, noi ținte: „Ea m-a convins să înot în mare, la maraton. S-a ținut scai de mine un an și mi-a zis că sigur pot. De atunci, port medalia câștigată în oglinda retrovizoare”.
Atunci când sunt întrebați de ce nu înoată în mare sau în ocean, sportivii de performanță din sporturile nautice susțin că nu o fac pentru că „nu văd fundul mării” și, astfel, mediul în care ar plonja le-ar transmite o stare de neliniște. Și Beatrice Câșlaru, multiplă campioană și recordmenă națională, avea aceeași temere. Dar vorbele prietenei sale au făcut-o să-și învingă teama și să încerce marea cu degetul. Acum, imaginile i se derulează în minte ca la cinema. Cu încetinitorul.
Continuă Beatrice: „Teo urma să vină cu mine la Bavaria (n.r. – concurs), să facem poze. Dar nu va mai veni. Voi pune însă medalia la cealaltă retrovizoare. Și o să pun și o poză pentru ea”. Marea campioană spune că au rămas nenumărate culoare neacoperite de Teo, povești cu sutele de zis la un pahar de voie bună pe acorduri rock, dar și întrebări cu răspunsuri greu de dat în privința tragediei din Colectiv. Câșlaru va continua să înoate în apele mării pentru că nu vrea să-și dezamăgească prietena. Și va continua să cumpere de peste tot câte un pinguin. „Ai mei copii au scos pentru ea din niște lăzi o groază de pinguini și mi-au spus să-i pregătesc pentru ea, pentru când va reveni acasă. Aș fi vrut să vin la București pentru ea… când ar fi revenit acasă, să-i dau pinguinii. Dar acum îi voi arunca din nou în ladă. De acolo, de Sus, ea ne va fotografia în continuare. Poate voi mai cuceri o medalie la anul, la 41 de ani. De dragul ei, al prietenei mele. A plecat la cer în zi de sărbătoare, pe pământ sfânt. Eu asta îmi zic: s-a ridicat un înger”.
După incendiul din clubul Colectiv, Teodora Maftei (36 de ani), editor la Pro TV, a fost internată la Spitalul de Arși din Capitală, în stare critică, cu arsuri pe mare suprafață din corp și cu arsuri de căi respiratorii. Pe 4 noiembrie, Teo a fost transferată la Spitalul Hadassah Medical Center din Ierusalim, conform Intermedicas. Pasionată de fotografie, Teodora se pregătea înainte de tragedia din Colectiv de lansarea unei noi expoziții personale, intitulată „London Unedited – a series of unphotoshopped photos by Teodora Maftei” și al cărei vernisaj era programat pentru 2 noiembrie. La dorința familiei Teodorei Maftei, organizatorii expoziției acesteia au decis ca evenimentul să se desfășoare conform programării inițiale, scrie Mediafax. La eveniment au participat sute de persoane. Expoziția a cuprins 23 de fotografii, instantanee urbane și portrete realizate în Londra, în luna august.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER